De ce se comprimă spațiul originalității

Teritoriul în care un autor poate fi original se micșorează din cel puțin trei direcții simultan. Mai întâi, acumularea de opere preexistente face ca orice creație nouă să se înscrie într-un peisaj tot mai dens de expresii anterioare – iar distanța dintre ceea ce un autor poate crea și ceea ce alții au creat deja se reduce cu fiecare operă adăugată. Apoi, conținutul generat de instrumente de inteligență artificială accelerează aglomerarea într-un mod insidios: chiar și neprotejat, el anticipează forme de expresie pe care un autor uman le-ar fi putut revendica ulterior ca originale, restrângând spațiul argumentativ al creatorilor viitori. În fine, în cazul operelor utilitare – iar programele pentru calculator sunt, fără îndoială, cele a căror importanță economică este cel mai greu de supraestimat – funcționalitatea comprimă suplimentar spațiul creativ, întrucât fiecare alegere a autorului servește și un scop tehnic.

În toate aceste contexte, originalitatea își mută locul. Ea se manifestă fie în cotloanele cele mai mărunte – o alegere de cuvânt, un retuș, o variantă preferată alteia –, fie, dimpotrivă, pe treptele tot mai înalte de abstractizare: în selecție, în aranjare, în arhitectura de ansamblu a operei.

În acest peisaj, Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 19 martie 2026, pronunțată în cauza C-649/23, Institutul G. Călinescu (Hotărârea din 19 martie 2026, C-649/23, EU:C:2026:2013), oferă repere surprinzător de actuale. Este splendid de paradoxal că o cauză privind o ediție critică a unui manuscris în limba latină, redactat de prințul Dimitrie Cantemir la începutul secolului al XVIII-lea, ne poate orienta pentru viitor. Paradoxul este doar aparent, întrucât condiția editorului critic, al cărui scop declarat este redarea cât mai fidelă a personalității altuia, reprezintă cazul-limită al creației în spații înguste. Dacă originalitatea poate supraviețui aici, ea poate supraviețui oriunde.

Contextul cauzei, pe scurt

Profesorul Dan Slușanschi a realizat o ediție critică a unei lucrări în limba latină a lui Dimitrie Cantemir, publicată inițial în 2001 și revizuită în 2008. Demersul nu era o simplă transcriere: presupunea reconstituirea manuscrisului, cu completări, corecturi și un aparat critic laborios, având ca scop aducerea operei la o formă inteligibilă, cât mai apropiată de intenția autorului original.

După decesul profesorului Slușanschi, moștenitorii săi au cedat drepturile de utilizare către Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”, care a pus lucrările la dispoziția Fundației Naționale pentru Știință și Artă (FNȘA). În 2015, FNȘA a publicat o ediție bilingvă latino-română care includea integral textul ediției critice Slușanschi, fără o atribuire adecvată. A urmat un litigiu care a ajuns, prin recurs, la Înalta Curte de Casație și Justiție. Aceasta a adresat CJUE o întrebare preliminară cu o miză care depășea cu mult cazul concret: poate o ediție critică – o operă derivată al cărei scop este tocmai fidelitatea față de opera altuia – să fie considerată „operă” protejată prin dreptul de autor în sensul Directivei 2001/29?

Lecția 1. Originalitatea supraviețuiește chiar și în cel mai îngust spațiu creativ

Potrivit jurisprudenței constante a CJUE, noțiunea de „operă” presupune trei condiții cumulative: obiectul trebuie să fie original (adică să reflecte personalitatea autorului prin alegeri libere și creative), calificarea drept „operă” este limitată la elementele care sunt expresia acelei creații, iar obiectul trebuie să fie identificabil în mod suficient de precis și de obiectiv (cadrul fixat de CJUE în Infopaq, C-5/08, și sistematizat în Cofemel, C-683/17 și în Levola Hengelo, C-310/17).

Aplicarea acestui cadru la o ediție critică ridică o dificultate specifică. În cazul altor obiecte examinate anterior – artă aplicată (Cofemel, Brompton Bicycle, C-833/18, Mio/Konektra, C-580/23), programe pentru calculator –, constrângerile care comprimă spațiul creativ vin din afară: cerințe tehnice, funcționale, ergonomice. Autorul aspiră la originalitate, dar se lovește de limite exterioare. La o ediție critică, constrângerea este de altă natură: ea este proprie chiar scopului demersului. Autorul nu aspiră la exprimarea propriei personalități – el aspiră la reconstituirea cât mai fidelă a personalității altuia.

Curtea surmontează această dificultate printr-un raționament în trei trepte succesive. Prima treaptă privește alegerile textuale – gramaticale, lexicale, literare și stilistice (punctul 55 din hotărâre). Curtea refuză să identifice expertiza filologică cu absența originalității: alegerile informate de know-how nu sunt, doar prin aceasta, lipsite de caracter creativ (punctul 57, preluând demonstrația avocatului general Spielmann de la punctul 63 din concluzii). Esențial este dacă autorul a dispus de o marjă de manevră și dacă a exercitat-o efectiv. A doua treaptă ridică privirea la nivelul structural: originalitatea poate rezida și în compoziția de ansamblu a ediției, în structura conferită lucrării, în modul în care textul reconstituit este dispus în raport cu comentariile și cu aparatul critic (punctul 56). A treia treaptă vizează aparatul critic propriu-zis – comentariile, notele, explicațiile –, care sunt, prin natura lor, expresia unei evaluări proprii (punctul 58).

Cele trei trepte funcționează cumulativ. Iar limita este la fel de clară: acolo unde constrângerile nu lasă loc niciunei alegeri, protecția nu există (punctul 60). Dar distincția nu se face între domenii largi și domenii înguste de creativitate. Ea se face, în fiecare caz concret, între a fi ghidat de cunoștințe și a fi determinat de constrângeri care exclud orice alegere.

Lecția 2. Protecția nu vine în grade

Odată ce pragul originalității este depășit, ce nivel de protecție primește opera?

Răspunsul Curții este fără ambiguitate: întinderea acestei protecții nu depinde de gradul de libertate de creație de care a dispus autorul său și nu este, așadar, inferioară celei de care beneficiază orice operă (punctul 66). Nu există, în dreptul Uniunii, o protecție de rangul întâi pentru operele în care autorul a beneficiat de un spațiu creativ vast și o protecție de rangul doi pentru cele create în condiții de constrângere. Protecția fie există – și atunci este integrală – fie nu există deloc.

Principiul nu este nou; el fusese enunțat deja în Cofemel (C-683/17, punctul 35). Dar hotărârea Institutul G. Călinescu merge mai departe: nu se limitează la a reitera regula abstract, ci o aplică unei opere născute în condiții de maximă constrângere – o ediție critică al cărei scop constitutiv este fidelitatea față de opera altuia. Dacă principiul rezistă aici, el rezistă a fortiori oriunde. Convergența cu Mio/Konektra (C-580/23, 4 decembrie 2025), care ajunsese la aceeași concluzie în materia artei aplicate, întărește semnalul: oricare ar fi sursa constrângerii – fidelitatea față de textul altuia sau cerințele tehnice ale unui obiect utilitar –, constrângerea comprimă spațiul în care originalitatea se poate manifesta, dar nu diminuează protecția odată ce originalitatea este constatată.

Implicațiile sunt directe. În materia programelor pentru calculator, un program al cărui spațiu creativ a fost comprimat de constrângeri funcționale nu beneficiază de o protecție „mai mică” decât unul conceput în condiții de deplină libertate arhitecturală. În contextul creațiilor cu componentă AI – unde intervenția umană constă în selectarea, rafinarea și aranjarea de conținut generat de instrumente –, dacă aceste operațiuni reflectă alegeri libere și creative ale autorului uman, opera rezultată beneficiază de protecția integrală a dreptului de autor.

Lecția 3. Analiza originalității nu poate fi doar granulară

A treia lecție privește modul în care se delimitează obiectul protecției în cazul operelor derivate și cum se analizează încălcarea.

Punctul de plecare este necontroversat: protecția operei derivate acoperă doar contribuția originală a autorului derivator, nu și opera preexistentă (punctul 68). Recunoașterea dreptului de autor asupra ediției critice Slușanschi nu poate face să intre în domeniul privat opera lui Cantemir, care aparține domeniului public.

Dificultatea apare în pasul următor: cum se identifică, concret, această contribuție originală într-o operă care se suprapune structural cu opera preexistentă? Curtea refuză o analiză limitată la o disecție prealabilă a operei derivate în straturi – „preluat” versus „adăugat” –, avertizând că „o astfel de abordare ar prezenta riscul de a dezmembra o operă care are sens doar în ansamblul său” (punctul 64). Opera derivată se identifică în ansamblul său, nu prin reziduu după eliminarea elementelor preexistente.

Consecința este profundă: analiza originalității – și, în mod corespunzător, analiza încălcării – nu poate fi condusă exclusiv la nivel granular. Ea trebuie să includă o dimensiune holistă. Selecția, structura și aranjarea pot constitui ele însele expresie originală protejabilă (Football Dataco, C-604/10, punctul 38). O analiză element cu element, oricât de minuțioasă, este structural incompletă dacă nu evaluează și ansamblul.

Regula are aplicabilitate largă, dincolo de edițiile critice. În cazul jocurilor video, Curtea a statuat încă din Nintendo v PC Box (C-355/12) că elementele grafice și sonore sunt protejate „împreună cu întreaga operă” – formulare care implică faptul că analiza nu se poate limita la componente izolate. O analiză care examinează fiecare element grafic sau mecanism ludic în izolare, fără a evalua integrarea lor într-un ansamblu, riscă să treacă cu vederea forma de copiere cea mai frecventă: reproducerea arhitecturii originale sub o suprafață vizuală diferită. În cazul compilațiilor și bazelor de date originale, cazul paradigmatic al originalității prin selecție și aranjare, o metodologie care constată că fiecare informație, individual, nu este protejabilă și deduce de aici absența oricărei protecții ignoră tocmai ceea ce este protejat. În cazul programelor pentru calculator, unde la nivel granular fiecare funcție sau structură de date poate fi justificată funcțional, arhitectura de ansamblu reflectă adesea alegeri creative care depășesc simpla necesitate tehnică. Iar în cazul creațiilor cu intervenție umană la nivel înalt de abstractizare – selectarea și aranjarea de conținut generat de instrumente AI –, o examinare exclusiv granulară, care constată că fiecare element a fost produs de un algoritm și deduce absența originalității, omite exact nivelul la care contribuția umană se manifestă.

În loc de concluzie

Cele trei lecții converg într-o idee unificatoare. Originalitatea migrează de la elementul component la arhitectură, la selecție, la aranjare. Dreptul de autor european nu penalizează îngustimea spațiului creativ, ci doar absența alegerii. Iar atunci când alegerea există – oricât de constrâns ar fi spațiul în care se manifestă – protecția este integrală.

Rămâne, la final, un paradox frumos. Un filolog care și-a dedicat viața reconstituirii cât mai fidele a trecutului ne oferă, cu sau fără voia sa, repere pentru a înțelege originalitatea viitorului.

Articolul integral, cu aparatul critic complet, poate fi consultat pe Juridice.ro.